Frumoasele făpturi le vrem sporite Să n-aibă floarea frumuseţii moarte ; Cînd vor pieri, cu vremea, ofilite, Urmaşul firav chipul lor să-l poarte. Tu, însă, robul strălucirii tale, Ca să-ţi hrăneşti lumina, arzi mereu ; Înfometînd îmbelşugata-ţi cale Ajungi vrăşmaşul dulcelui tău eu. Tu, astăzi lumii fragedă cunună Şi unic sol al mîndrei primăveri, Îngropi în proprii muguri voia-ţi bună Şi-ţi iroseşti, zgîrcindu-te, averi. Îndură-te ! Nu mistui prin tine Sau prin mormînt, ce lumii se cuvine !